🕊️ Despre echilibru sau despre răul din prea mult bine

Înainte de a citi povestea …

În căutarea neîncetată a luminii, mulți dintre noi uităm un adevăr sacru: Universul nu ne oferă nimic fără echilibru. Fiecare „mai mult” atrage, inevitabil, un „mai puțin” în altă parte. Legea compensației, una dintre marile legi ezoterice, veghează ca balanța să se regleze mereu — fie că suntem conștienți sau nu.

Când fugim după prea mult bine, prea mult succes, prea multă perfecțiune, ne îndepărtăm subtil de axul nostru interior. Iar ceea ce nu plătim în timp și energie, plătim în tăcere, prin dezechilibru emoțional, oboseală sufletească, pierderi invizibile.

Citește cu inima deschisă. 

Și nu uita: adevărata transformare nu vine când obții tot ce îți dorești, ci când înveți să îmbrățișezi și ceea ce nu îți place.

Poveste cu tâlc: Fântâna secretă, izvor de bine!

Deși tăcut, învățăturile lui circulau din gură-n gură, iar cei care-i călcau pragul plecau schimbați, mai liniștiți, dar nu neapărat mai veseli. Spunea mereu că „adevărata lumină nu e lipsa umbrei, ci acceptarea ei”.

Într-o dimineață călduroasă de iulie, o tânără pe nume Alina urcă la el cu inima grea. Dorea să fie altfel. Mai bună. Mai pozitivă. Mai luminată. Mai… „ferită de rău”.

• Vreau să fiu mereu bine. Să nu mai simt durerea. Să am doar bine în viață.

Zorion o privi adânc în ochi, apoi, fără cuvinte, îi înmână o cheie.

• Fântâna din pădure. Bea din ea o dată pe zi. Dar adu-ți aminte: chiar și binele, când e prea mult, poate deveni o povară.

Zilele ce-au urmat au fost ca o promisiune împlinită. Alina simțea o bucurie inexplicabilă, parcă fiecare celulă îi vibra de lumină. Problemele păreau departe, oamenii – blânzi, iar viața – un dar fără margini. Nimic nu o mai deranja. Se simțea ușoară, „corectă”, impecabilă.

Dar ceva începu să scârțâie în adâncul sufletului. 

Mama ei spunea că o simte „absentă”. 

Prietenii se distanțau, unii dintre ei se plângeau că Alina „nu mai ascultă, doar încurajează”. Nu mai avea răbdare pentru emoții grele. Nu mai putea înțelege tristețea. O irita. O făcea să se simtă murdară.

Într-o seară, bătrânul Zorion o chemă înapoi. I-a cerut să se așeze lângă foc și i-a spus blând:

• În opinia mea, răul și binele nu pot funcționa decât împreună. Trebuie să existe un echilibru. Chiar și mai mult bine… face rău.

Alina îl privi nedumerită. 

Bătrânul continuă:

• Gândește-te la cel care muncește prea mult, mereu primul care finalizează ce i s-a dat, mereu în căutarea unei laude. Sau la cel care face totul într-o căsnicie, sperând să-l mulțumească pe celălalt. Sau la cel căruia i s-a oferit prea multă încredere, atât de multă încât a orbit. 

Niciunul nu iese pe plus la final, fiindcă le-a lipsit un strop de ‘nu‘, un strop de limită, un pic de ‘rău‘ care să tempereze prea multul bine.”

Alina începu să înțeleagă. 

Îi reveneau în minte momente în care fusese „prea bună”: când uitase să mănânce ca să termine sarcinile, când copilul adormise singur pentru că ea stătea la birou, când oferise tot într-o relație, dar uitase să observe că doar ea mai trăgea.

• Ai fost atât de bună încât ai făcut rău. Mai ales ție, spuse Zorion

Se făcu tăcere. Focul trosnea.

• Ne-am obișnuit să alergăm mereu după emoții și momente pozitive, continuă bătrânul. Trebuie să reflectăm la răul din prea mult bine, mintea noastră vrea doar urcușuri, dar viața vine și cu coborâșuri; Dacă le negăm, devenim fragili, ne pierdem umanitatea.

 Emoțiile se succed ca o spirală, nu ca niște categorii rigide: de la cele negative distructive (ca deprimarea), la cele negative funcționale (tristețea, îngrijorarea), până la cele pozitive (bucuria). Ne temem să le tolerăm pe cele funcționale, deși ele sunt sol fertil pentru transformare. Tristețea e ghid. 

Nemulțumirea e declanșator. 

Îngrijorarea e semnal. 

Emoțiile care dor ne cer să schimbăm ceva, nu să le eliminăm.

Alina simțea cum gandurile se limpezesc si sufletul se linistetste.

Nu mai fugea. Nu se mai agăța doar de lumină. Și pentru prima dată, plânse — nu de tristețe, ci de ușurare.

În ziua următoare, Alina a lăsat cheia fântânii într-un vas de lut și s-a întors în vale. Nu mai avea nevoie să bea doar bine. Învățase că, fără întuneric, lumina nu are contrast. Că fântânile care nu se mai opresc inundă totul, chiar și iubirea.

Și-a reluat viața cu mai multă răbdare. A început să spună „nu” fără vină. Să se oprească când era obosită. Să simtă vinovăția, furia, regretul — dar să le asculte, nu să le reprime.

Când simți că totul curge în exces, întreabă-te: E lumină sau doar o furtună albă care m-a orbit?

Poate cheia nu e să alegem doar binele, ci să învățăm să-l echilibrăm.
Cu limite. Cu adevăr. Cu umbră.

Această poveste nu este doar despre o fântână magică sau despre dorința de a trăi doar în lumină. Este o invitație ezoterică la a onora polaritatea — la a recunoaște că și umbra are locul ei în alchimia evoluției interioare.

Casa Zamolxis